Clubul George Grigorovici salută intenţia opoziţiei democratice de a susţine un premier independent

Susţinem desfiinţarea sistematică a tuturor privilegiilor

CREDEM:

-într-o lume mai bună, fără sărăcie şi durere;
-în libertate, egalitate, justiţie şi solidaritate socială;
-în democraţie şi dialog;
-în aceleaşi drepturi şi salarii pentru femei şi bărbaţi;
-în egalitatea şanselor de pornire în viaţă;
-că nimic nu poate justifica otrăvirea mediului;
-că un om valorează mai mult decât banii săi!

MILITĂM:
-pentru crearea de locuri de muncă bine plătite;
-pentru construirea de locuinţe accesibile pentru tineri;
-pentru educaţie gratuită şi accesibilă tuturor;
-pentru servicii medicale gratuite; sprijinirea familiilor tinere;
-pentru investiţii în creşterea şi îngrijirea copiilor;
-pentru spaţii verzi, parcuri şi zone de agrement.

Tradiţia social democraţiei în Bucovina

Mişcarea social democrată din Bucovina, la fel ca şi cea din Ardeal şi Banat s-a afirmat într-un moment în care cea din Vechiul Regat intra într-o regretabilă eclipsă, după aşa-numita “trădare a generoşilor” care al condus la destrămarea P.S.D.M.R., în 1899. Demn de semnalat mai este şi faptul că în aceste provincii româneşti aflate sub dominaţie străină a pătruns acel curent de social democraţie curată, moderată şi cu tactică legalistă, de tip austro-german, lipsind radicalizarea cu care avea să se confrunte P.S.D. din România după 1914, sub influenţa curentului moscovit.

Desigur, încercări de organizare a muncitorilor din Ducatul Bucovinei au existat şi înainte de înfiinţarea partidului. Încă din 1858, la Câmpulung Moldovenesc s-a înfiinţat o asociaţie a meşteşugarilor, cu drapel şi insignă proprii, precursoare a viitoarelor sindicate. Mai apoi, în 1893 a avut loc la Cernăuţi primul Congres al asociaţiilor profesionale, la care au participat cca. 400 de delegaţi. La fel, în 1894, lucrătorii cioplitori în piatră au înfiinţat Societatea “Frăţia”, al cărui statut a fost însă respins de oficialităţile habsburgice.

Corolarul acţiunilor politice de organizare a mişcării social democrate din această provincie vitregită l-a reprezentat convocarea la 30 august 1896 a Congresului de constituire al P.S.D. din Bucovina, rodul unei intense propagande desfăşurată cu începere din 1892, unde ca invitat a participat şi reprezentantul Partidului Socialist Polonez. Prezenţa la naşterea noului partid a fost relativ modestă, respectiv doar 24 de delegaţi din 6 localităţi, reprezentând cca. 700 de muncitori. Cu siguranţă, cifrele par astăzi ridicole, dacă nu ţinem cont de faptul că la acea vreme populaţia Bucovinei era în mare majoritate rurală şi că autorităţile austriece au făcut tot posibilul pentru a împiedica acestă acţiune, poliţia oraşului Suceava primind chiar ordin de a-i împidica pe delegaţi să ajungă în capitala ducatului. La Congres s-a adoptat “Programul de la Hainfeld”, al social democraţiei austriece înfiinţându-se totodată două districte de propagandă, pe zonele Cernăuţi şi Rădăuţi.

Imediat după înfiinţarea partidului, social democraţii au început să-şi facă simţită prezenţa, după doar un an apărând la Cernăuţi primul ziar socialist, “Volkspresse”, în limba germană. În 1901, neavând încă suficientă putere politică, partidul a sprijinit în alegeri, în semn de solidaritate cu idealurile lor naţionale pe candidaţii Partidului Naţional Român, mai ales pe zonele Suceava şi Rădăuţi. Când guvernatorul Bucovinei, Friederich Bourguignon a organizat, între anii 1898 – 1904 prigoana împotriva tricolorului românesc, arborat cu diverse ocazii de către populaţia băştinaşă, reacţia social democraţilor a fost fără echivoc, ei arătând că acest steag este “al naţiunii întregi şi de el au parte toţi românii, fără deosebire de partid, căci tricolorul este semnul nostru de neam şi nu de partid politic”.

Având în vedere faptul că în urma numeroaselor colonizări, Bucovina devenise practic un conglomerat de naţionalităţi, după anul 1900, când partidul a crescut numeric, mişcarea social democrată s-a clădit pe principiul federalismului, respectiv al criteriului etnic. Existau aşadar, pe lîngă P.S.D.R., şi un partid german, unul rutean, unul evreesc şi unul polonez, autonome în problemele ce priveau fiecare naţionalitate, dar unite în organizaţia regională socialistă internaţională din această provincie, condusă de un Comitet Executiv Central.

Din 1905, secretar al P.S.D.R. din Bucovina devine George Grigorovici, figură emblematică a social democraţiei româneşti şi internaţionale. Social democraţia bucovineană devine în acest timp tot mai puternică, având organizaţii în Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi, Gura Humorului, Cacica, Câmpulung, Vatra Dornei, Vama, Moldoviţa, Dorna Candrenilor, Storojineţ, Frasin, Siret, Ilişeşti, etc., proces ce va cunoaşte o extindere în anii următori. În 1906 este fondată prima gazetă social democrată de limbă română din Bucovina, cu titlul “Lupta”, distribuită şi în Ardeal, Banat şi Vechiul Regat. De asemenea mai apar şi alte publicaţii social democrate pentru celelalte naţionalităţi din provincie, cum ar fi “Borba”, pentru ruteni şi “Judicher Arbeiterbund”, pentru populaţia evreească. O prioritate a partidului pentru această perioadă a constituit-o şi apropierea de ţărănime, reuşindu-se acest lucru mai ales în localităţile Moldoviţa, Pojorâta, Prisaca Dornei, Ilişeşti, Brodina, Satu Mare, Vijniţa, Cacica, etc.

De asemenea P.S.D a iniţiat şi s-a implicat în campanii politice pentru dobândirea dreptului de vot universal, egal, direct şi secret, fără de care o adevărată democraţie nu este posibilă. Acest deziderat a devenit o realitate în Bucovina abia după greva generală organizată de partid, desfăşurată în urma Conferinţei P.S.D. de la Cernăuţi, în iunie 1906, ceea ce a permis ca în următorul an, social democraţii să participe pentru prima dată cu candidaţi proprii la alegerile pentru Parlamentul de la Viena, impunându-şi un deputat în Reichsrat. Ulterior, prin parlamentarul George Grigorovici s-a militat pentru acelaşi tip de vot şi la alegerile pentru Dieta Bucovinei, pentru reducerea stagiului militar, pentru asigurarea pensiei pentru muncitori, pentru ajutorarea părinţilor vârstnici pe perioada în care întreţinătorul familiei execută serviciul sub arme, pentru respectarea dreptului la educaţie în limba română şi folosirea acesteia în justiţie, pentru mutarea judecătoriei de la Lemberg la Cernăuţi, pentru respectarea sărbătorilor ortodoxe a funcţionarilor români din instituţiile de stat, etc. Demn de menţionat este şi faptul că deputatul social democrat a fost primul care a întrebuinţat limba română în Reichsrat, ca act demonstrativ pentru egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţionalităţi, în cadrul Imperiului Austro-Ungar.

La alegerile pentru consiliile comunale din 1909, social democraţii îşi adjudecă la Suceava un număr de 8 consilieri, la desemnarea Comitetului executiv orăşenesc obţinând şi un viceprimar, aceştia fiind primii social democraţi din Bucovina care au acces la asemenea demnităţi publice.

Tot în acelaşi an, social democraţii bucovineni întreprind curajoase acţiuni de protest la Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi şi Câmpulung-Moldovenesc, împotriva decretului de expulzare din Imperiu al marelui istoric Nicolae Iorga, aflat într-o vizită de documentare pe aceste meleaguri. La iniţiativa lor ia fiinţă la Cernăuţi şi Cercul de cultură al muncitorilor, numit ”Viitorul Social”.

Candidatul social democraţilor bucovineni este reales în parlamentul de la Viena şi-n anul 1911, după o luptă electorală crâncenă, dusă mai ales în oraşele Cernăuţi, Rădăuţi, Suceava şi Siret.

Colaborarea dintre social democraţii români nu a putut fi stăvilită de vremelnicile graniţe impuse de marile imperii, George şi Tatiana Grigorovici publicând în mod frecvent la “România muncitoare”, “Calendarul muncii”, şi “Viitorul social”, editate în România, iar alţi militanţi din Ardeal şi din Vechiul Regat, la gazeta “Lupta”, din Bucovina.

Se impun totuşi câteva scurte precizări asupra programului şi doctrinei social democraţilor bucovineni, care-i individualizează în rândul celorlalte partide din Internaţionala a II-a. Deşi la momentul înfiinţării partidului, programul acestuia era inspirat din programul social democraţilor austrieci, denumit ulterior drept programul austro-marxist, pe parcurs însă, bucovinenii au impus anumite nuanţări. Astfel s-a renunţat treptat la ideile liderului Internaţionalei a II-a, Otto Bauer, care prevedea reformarea imperiului în unităţi administrative delimitate după criteriul etnic, pe principii federative, militându-se tot mai mult în favoarea statului naţional unitar român. Acest principiu este afirmat în nenumărate rânduri.

În anul 1908, la Conferinţa Partidului Social Democrat din Austria, George Grigorovici arăta: “Noi, românii avem trista soartă de a fi sfâşiaţi în patru părţi, sub patru stăpâniri şi îndurăm cu greu această soartă... din care cauză noi nu ne putem dezvolta... din punct de vedere economic şi naţional- cultural. Vorbesc nu numai ca socialist, ci mai cu seamă ca fiu al poporului român.”. Atitudunea sa fermă referitoare la unitatea naţională a poporului român a făcut chiar ca autorităţile dublei monarhii să-i interzică trecerea graniţei pentru a participa la Congresul de reconstituire a P.S.D., desfăşurat la Bucureşti, în februarie 1910. Aceeaşi poziţie este exprimată şi în publicaţia “Lupta”, în 1911. “În ceea ce priveşte însă unirea naţiei române de pretutindeni, social democraţii români aspiră fără înconjur la idealul acesta naţional, însă unirea aceasta naţională ... se va înfăptui... abia atunci când se va ajunge prin democraţie desăvârşită la libera hotărâre asupra năzuinţelor noastre sociale şi naţionale.”. Şi în scrisoarea adresată în februarie 1911 către P.S.D. din România George Grigorovici arată că “Idealul socialistului ca individ este unirea tuturor românilor, căci asta dă baza pentru o cultură mai intensivă, care nu poate fi decât naţională...”. Cu ocazia Congresului al VII-lea al Secţiei române a P.S.D. din Ungaria, desfăşurat la Budapesta în decembrie 1911, George Grigorovici afirma că “Despărţirea aceasta a românilor e baza nenorocirii noastre ca naţie, mai ales a românilor din Ungaria... Acum, când facem asemănare între socialism şi naţionalism vedem că sunt mulţi care fac o greşeală când spun că ideea naţionalismului stă în contrazicere cu ideea socialistă.”. De asemenea, în noiembrie 1912, la Congresul Internaţionalei Socialiste de la Basel, reprezentantul social democraţilor bucovineni spone răspicat că “Atât Austria, cât şi Rusia şi-au înfipt adânc ghearele în carnea naţiunii române, răpind Basarabia şi Bucovina, iar românii din Transilvania au fost daţi pradă oligarhiei maghiare.”. În anul 1913, vorbind la o mare întrunire pacifistă, la Bucureşti, George Grigorovici sprijinea neutralitatea României în războiul ce se prefigura, arătând că “Suntem megieşi cu două state rapace: Rusia şi Austro-Ungaria; amândouă ne-au prădat, unul ne-a luat Bucovina, celălalt Basarabia, astfel că nu avem nici un interes să sprijinim nici pe unul nici pe celălalt; prin urmare, bine este să rămânem neutri, căci aşa vom putea adăuga teritorii şi de la unul şi de la altul”. Din cele de mai sus rezultă fără putinţă de tăgadă că mişcarea social democrată bucovineană s-a afirmat în mod repetat ca port-drapel al dezideratelor naţionale ale poporului român.

Chiar dacă, la modul formal, la momentul naşterii partidului a fost acceptată teoria marxistă privind preluarea prin forţă a puterii, în realitate s-a adoptat tactica legalistă, a legitimării de către electorat a deputaţilor, precum şi a dezbaterii parlamentare, subliniindu-se că “noi nu trebuie să luptăm ca barbarii, cu puşti şi baricade”. Şi în ceea ce priveşte religia, social democraţii bucovineni au avut o poziţie moderată, în publicaţia “Volkspresse” subliindu-se clar că “Îndeosebi biserica ortodoxă nu are nici un motiv să se simtă primejduită de principiile social democraţiei, P.S.D. din Bucovina pronunţându-se pentru desfacerea bisericii de stat şi a statului de biserică...”.

Primul Război Mondial întrerupe în mare parte activitatea social democraţilor bucovineni, provincia fiind de mai multe ori cucerită şi recucerită, după cum se mişca frontul dintre austrieci şi ruşi. Cu toate acestea, după semnarea de către România a umilitorului tratat de la Bucureşti, la 24 aprilie/7 mai 1918, reprezentantul P.S.D. din Bucovina în Reichsrat protestează cu hotărâre împotriva anexărilor teritoriale preconizate în dauna statului român, argumentând că “prin aceasta s-ar semăna numai ură între popoare şi s-ar primejdui buna înţelegere şi prietenie în viitor”.

Sfârşitul marii conflagraţii, care a impus jertfe colosale aproape tuturor popoarelor Europei i-a găsit pregătiţi pe social democraţii bucovineni pentru împlinirea marelui ideal naţional. În condiţiile în care, sub povara înfrângerilor de pe fronturi, conjugate cu tulburările interne, Imperiul Austro-Ungar devenea pe zi ce trece doar o simplă formă fără conţinut, naţionalităţile oprimate timp de veacuri încep, rând pe rând să-şi declare dreptul la autodeterminare. Într-o încercare disperată de a salva monarhia habsburgică, împăratul Carol al IV-lea lansează la 16 octombrie 1918 manifestul întitulat “Către popoarele mele credincioase”, în care proclama transformarea Austro-Ungariei într-o federaţie de 6 regate, respectiv austriac, ungar, ceh, iugoslav, polonez şi ucrainean, drepturile românilor fiind din nou uitate. Conform acestui act, Bucovina, împreună cu Galiţia estică ar fi fost încorporate viitorului stat ucrainean, în timp ce Ardealul, Crişana, Banatul şi Maramureşul ar fi rămas mai departe parte integrantă a Ungariei. Ca urmare, Bucovina va fi terorizată săptămâni în şir de de bandele de “haidamaci” ruteni care încercau să impună prin forţă alipirea Bucovinei la noul regat ucrainean, aşa cum mai încercaseră de altfel, cu câteva luni înainte şi în privinţa Basarabiei. În aceste condiţii, deputaţii români din Parlamentul de la Viena înfiinţează la 17 octombrie Consiliul Naţional Român din Austria, din care făcea parte şi George Grigorovici. Consiliul alege apoi Comitetul Executiv, în care accede şi deputatul social democrat. Imediat după înfiinţare se ia legătura cu Comitetul executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, în scopul conjugării eforturilor pentru cauza naţională. Ca urmare, la 21 octombrie, la hotelul “Residenz” din Viena are loc o consfătuire a reprezentanţilor românilor din Bucovina şi Transilvania la care participă Iuliu Maniu, episcopul Miron Cristea, Teofil Simionovici şi social democratul George Grigorovici, unde se hotărăşte strategia comună referitoare la unirea tuturor românilor cu Patria-Mamă. A doua zi, deputaţii bucovineni C. Isopescu Grecul şi social democratul George Grigorovici ţin două discursuri celebre în Reichsrat, prin care cer emanciparea şi autodeterminarea românilor din Austro-Ungaria şi fomarea unui stat naţional unic, căruia să-i fie asigurată posibilitatea unei dezvoltări economico-sociale corespunzătoare, ceea ce echivala practic cu o declaraţie de independenţă.

La 27 octombrie, la Cernăuţi, adunarea politică a românilor bucovineni la care participă deputaţii din Reichsrat, foştii deputaţi din Dieta ducatului, precum şi primarii români din întreaga provincie se proclamă Constituantă şi hotărăşte “unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti, într-un stat naţional independent”, alegând în acest scop Consiliul Naţional Român din Bucovina, format din 50 de membri, dintre care făcea parte şi reprezentantul social democraţilor, George Grigorovici, care este ales ulterior şi-n Comitetul Executiv.

Două zile mai târziu, George Grigorovici face parte din delegaţia care-i cere guvernatorului austriac al Bucovinei, contele Etzdorf să predea puterea către Consiliul Naţional Român.

La 12 noiembrie, la o zi după ce trupele armatei Regatului României eliberează Cernăuţiul, C.N.R. adoptă “Legea fundamentală a Bucovinei”, prin care puterea legiuitoare este despărţită de cea executivă. În data de 25 a aceleiaşi luni, la a patra şedinţă a Consiliului Naţional Român se hotărăşte completarea acestuia cu încă doi membri, respectiv cu social democraţii Romulus Dan şi Traian Ilcău. De remarcat este în această şedinţă poziţia categorică a lui George Grigorovici care răspunde la anumite acuzaţii voalate afirmând clar că “socialismul nu are nimic cu bolşevismul”. Tot cu această ocazie se convoacă pentru data de 15/28 noiembrie 1918 şi Congresul general al Bucovinei, singurul for care putea decide unirea cu România. În doar trei zile s-au făcut alegeri de delegaţi din rândurile tuturor etniilor trăitoare pe meleagurile Bucovinei care, întruniţi în Congresul general găzduit de Sala Sinodală din Cernăuţi, aprobă la 28 noiembrie cu mare majoritate de voturi proclamaţia care anunţa lumii întregi “Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu România”.

După unire, social democraţii bucovineni au fost, între altele şi cei mai acerbi critici ai “bolşevismului” care începuse a-i contamina pe colegii lor din Vechiul Regat. În decembrie 1918, G. Grigorovici afirma într-o întrunire că “noi găsim greşită tactica socialiştilor comunişti, reprezentaţi în Rusia de Lenin şi Troţki şi în Germania prin Liebknecht şi gruparea Spartacus”. De asemenea, el mai atrăgea atenţia că sistemul comunist introdus în Rusia a produs “o răceală faţă de socialism din cauza nebuniilor şi barbariilor unor utopişti. Bolşevismul ne-a dat în privinţa asta îndărăt, nu ne-a dus defel înainte. El a redus adevărata mişcare socialistă şi n-a încurajat-o de loc”.

Iniţiativa Partidului Socialist din România Veche privind unificarea într-un singur partid a tuturor social democraţilor este îmbrăţişată fără rezerve atât de P.S.D. din Bucovina, cât şi de P.S.D. din Transilvania şi Banat. Primul pas în această direcţie l-a constituit Conferinţa mişcării socialiste, desfăşurată la Bucureşti, între 23-26 mai 1919, unde delegaţii celor trei partide au adoptat un program politic şi electoral unic. Sub presiunea curentului de extremă stângă, în program au fost incluse şi unele prevederi destul de radicale, sancţionate pe dată de către George Grigorovici. Pentru a ilustra ponderea fiecărui partid la acea vreme este necesar să subliniem că în Vechiul Regat erau organizaţi cca. 30000 de muncitori, în Ardeal şi Banat, cca. 70000, iar în Bucovina cca. 15000, în această ultimă provincie numărul fiind extrem de mare, raportat la populaţie şi la suprafaţă.

La Congresul extraordinar de la Bucureşti, desfăşurat în zilele de 13 şi 14 octombrie 1919, social democraţii au hotărât abţinerea de la participarea la alegerile locale şi organizarea unei greve generale de protest împotriva perpetuării nejustificate a stării de asediu şi a cenzurii. În semn de solidaritate cu ceilaţi colegi, P.S.D. din Bucovina a susţinut această hotărâre, chiar dacă nu împărtăşeau punctul de vedere al radicalilor aciuaţi în P.S. din România Veche. Graţie acestui sacrificiu s-au putut face noi paşi pe calea unificării mişcării socialiste.

Alegerile parlamentare din anul 1920 au reprezentat un mare succes pentru social democraţii bucovineni, aceştia izbutind să impună un număr de cinci deputaţi, respectiv Iacob Pistiner, Constantin Cracalia, Rudolf Gaidosch, Ion Heşca şi George Grigorovici, ultimul fiind ales şi pentru Senat. După Primul Război Mondial, social democraţii bucovineni dispuneau şi de o puternică presă de partid, care includea, pe lângă publicaţiile prezentate anterior şi cotidianul “Vorwarts” (Înainte), editat în limba germană, cu un tiraj de 6000 de exemplare şi gazetele săptămânale “Vremea nouă” şi ”Viaţă nouă”, cu un tiraj de 10000 de exemplare fiecare.

Deşi succesul în alegeri, precum şi paşii făcuţi în direcţia unificării făgăduiau o bună evoluţie a mişcării social democrate din România, sorţii aveau să decidă altfel. Radicalii din Partidul Socialist din Vechiul Regat visau la “revoluţia mondială” care ar fi răsturnat din temelii vechile regimuri politice, precum şi la afilierea la Internaţionala a III-a de la Moscova. În aceste împrejurări, în toamna anului 1920, o delegaţie a social democraţilor a plecat în Rusia cu misiunea de a se informa asupra realităţilor sovietice şi eventual asupra condiţiilor de aderare la Internaţionala a III-a. Depăşindu-şi mandatul, şi profitând de trecerea în nefiinţă a eminentului teoretician Constantin Dobrogeanu-Gherea, Gheorghe Cristescu-Plăpumarul, Constantin Popovici, Eugen Rozvan şi Alexandru Dobrogeanu-Gherea au semnat un angajament cu Cominternul vizând excluderea bucovineanului George Grigorovici şi a ardelenilor Iosif Jumanca şi Ion Flueraş, (adică tocmai a corifeilor ce militaseră pentru întregirea României).

Reîntorşi în ţară, proaspeţii lachei ai Moscovei convoacă în mod nestatutar Congresul din 8-12 mai 1921, care va transforma o parte a P.S. în P.C.R., afiliat la Internaţionala a III-a, în realitate un apendice al Moscovei în inima României. De remarcat este faptul că George Grigorovici nu a participat la acest simulacru de congres, nerecunoscându-i legitimitatea, iar ardelenii Iosif Jumanca şi Ion Flueraş au părăsit lucrările, imediat ce şi-au dat seama dincotro bate vântul.

În paralel, Conferinţa adevăraţilor social democraţi convoacă pentru data de 19-20 iunie 1921 Congresul general, la care participă delegaţii P.S.D. din Bucovina, P.S.D. din Banat, P.S. din Transilvania şi P.S. din România Veche, congres la care se hotărăşte constituirea Federaţiei Partidelor Socialiste din România. Totodată, la propunerea bucovineanului Iacob Pistiner se aprobă afilierea Federaţiei la Internaţionala de la Viena, numită şi Uniunea Muncitorească a Partidelor Socialiste sau Internaţionala II şi jumătate. George Grigorovici este ales ca preşedinte al Federaţiei iar Iacob Pistiner ca unul dintre cei doi secretari. În treacăt fie spus, bucovinenii Constantin Cracalia, Iacob Pistiner şi George Grigorovici participaseră ca delegaţi la Congresul de constituire al Internaţionalei, în februarie 1921.

În cadrul Federaţiei, P.S.D. din Bucovina s-a făcut remarcat atât prin faptul că a editat în continuare noi publicaţii în limba română şi ale naţionalităţilor conlocuitoare, cum ar fi ”Der Kampf” şi ”Der Strahl”, cât şi prin faptul că era singurul partid reprezentat în Parlament, prin Iacob Pistiner, ales la Cernăuţi, în 1922. Demn de semnalat este şi faptul că, atunci când Institutul Social Român, condus de Dimitrie Gusti a iniţiat un ciclu de 23 de conferinţe pe tema noii Constituţii a României, ce va fi adoptată un an mai târziu, conferinţe la care au participat doctrinari de cele mai diverse orientări politice, bucovineanul George Grigorovici nu s-a dezminţit, alegând cu curaj ca temă o comparaţie între Constituţia sovietică şi Constituţia democratică.

Partidul Social Democrat din Bucovina îşi încetează activitatea ca urmare a Congresului general al Federaţiei Partidelor Socialiste din 7-9 mai 1927, care votează unificarea într-un singur partid social democrat, ceea ce nu înseamnă însă că militanţii săi nu şi-au adus contribuţia şi mai departe, în rândurile nou-creatului P.S.D.R.

În finalul acestui material, care, oricât s-ar fi vrut de complet, nu poate cuprinde decât o mică parte din prodigioasa activitate a P.S.D. din Bucovina se impun câteva concluzii; şi anume, în primul rând că pentru noi, bucovinenii, social democraţia nu constituie doar o tradiţie şi o opţiune, ci şi o vocaţie. O a doua concluzie cu care aş dori să închei, este că, după cum s-a văzut din prezentul material, mişcarea social democrată românească a mai cunoscut suişuri şi coborâşuri, dar nu a dispărut, în ciuda celor ce i-au cântat de atâtea ori prohodul. Se cuvine deci să nu disperăm în aceste momente de restrişte şi de dezbinare şi să ne unim din nou forţele pentru a ne relua locul ce ni se cuvine în concertul partidelor din România, din P.E.S. şi din Internaţionala Socialistă.

de Ştefan Costeniuc

George Grigorovici

George Grigorovici, născut la Storijinet, a studiat medicina la Viena; între 1907-1918 a fost deputat social democrat în Parlamentul austriac (timp de 10 ani), unde a sustinut cauza românilor din Bucovina.

În octombrie 1918 a rostit un decurs memorabil în acest Parlament, în care a declarat deschis că, în cazul în care se va încerca incorporarea Bucovinei în Ucraina sau Polonia, va face un apel la armata Romaniei. A fost membru al Consiliului Naţional din Bucovina, care a hotărît în noiembrie 1918, revenirea acestei provincii la patria-mamă.

Dupa Unire a fost preşedinte al Partidului Social Democrat şi senator ales în Parlamentul României, în câteva legislaturi. Era un bun orator în câteva limbi străine, un bun elector-mandate sigure ale social democratilor din România erau în Ardeal, cele ale lui Fluieraş şi Jumanca, în Banat cele ale lui Eftimie Gherman şi în Bucovina cel a lui George Grigorovici.

Ca social democrat convins –părăsise medicina pentru a se dedica politicii- vedea drept ţinte tactice ale mişcării politice muncitoreşti din acea epocă realizarea evoluţionară a democraţiei şi prosperităţii, precum şi formarea de state naţionale suverane, după care să se purceadă abia spre ţintele strategice ale societăţii socialiste şi a cooperării paşnice internaţionale. Din aceste convingeri ferme se trăgea opoziţia sa hotărâtă faţă de bolşevici, pe care a plătit-o cu viaţa împreună cu soţia sa. Comuniştii l-au făcut să părăsească viaţa politică activp, sabotând orice încercare de a orienta politica partidului în sensul dorit de el.

În cei 50 de ani de activitate în mişcarea social democrată el a fost promotorul unor importante reforme, printre care: desfiinţarea privilegiilor, reforma agrară, dreptul de organizare a sindicatelor ,protectia minorilor şi a femeilor, învăţământ gratuit, pensiile de bătrâneţe, ajutorul de boală, impozitul progresiv pe venit, votul universal, asigurările sociale, ziua de lucru cu program de opt ore şi altele.

Social democraţia a cunoscut, în cursul secolului al XX-lea, transformări continue şi atât de profunde incât, respingând dogmatismul şi exclusivismul ideologic, ea s-a dovedit capabilă de a răspunde în permanenţă aspiraţiilor omului spre dreptate, spre libertate, spre egalitatea şanselor şi spre mai bine pentru toţi, idealuri care îşi află radăcina în etica creştină, în umanism şi în filosofia clasică. Social democraţia constituie astfel o contribuţie pusă în slujba omului şi a societăţii.

Iata de ce social democraţia are o contribuţie deosebită la marele progres pe care-l trăieşte Europa astăzi. Aceasta miscare politică a reuşit să democratizeze în adâncime societatea, urmărind egalizarea şanselor în viaţa tuturor cetăţenilor, să cultive demnitatea şi solidaritatea umană, să impună şi să organizeze sistemele de protecţie socială.

De Mihaela Fădur